Pentru Julius Evola modelul organizaţional care corespunde cel mai bine societăţii tradiţionale, este ierarhia, forma care se află într-o legătură directa cu conceptul de Tradiţie, energia vitală al unei ordini sociale naturale în cadrul colectivităţi umane.

Acolo unde Tradiţie este puternică, dinastia monarhică, elitele reprezintă farul care serveşte drept călăuză, fiind în măsură „să transfigureze elementul demonic al demosului” şi să confere un sens elevat noţiunii de Stat, Naţiune, Familie”, afirmă Evola în lucrarea sa „Revolta împotriva lumii moderne”. Elementele, care făceau ca întregul organism politic să împărtăşească starea de spirit al regelui erau ritul şi fidelitatea, aşa cum în civilizaţia ortodoxă acestea sunt ascultarea şi unitatea liturgică.

Legea emisă de o autoritate supremă nu era un mecanism rece şi formal care are doar funcţia de a exercita constrângeri asupra individului, ci devenea un element sacru, de referinţă unificând toate componentele societăţii „într-o singură suflare”, determinând şi însuşi modul de a fi, de a exista al omului.

În acest context este interesantă viziunea ortodoxă asupra ierarhiei, prin gura Sfântului Dionisie Areopagitul în lucrarea „Despre ierarhia cerească” : „orice spirit de elită năzuind la contemplaţia individuală şi având mereu nevoie de purificare şi iluminare, rămâne în cadrul sistemului ierarhic. După legea ierarhiei, orice purificat de un superior devine iluminatorul inferiorului, şi orice desăvârşit de un superior devine desăvârşitorul inferiorului”. Ordinea socială în societatea tradiţională nu era una lipsită de sens, existenţa sa având în cele din urmă ca scop desăvârşirea spirituală, sau „mântuirea”, omul aflându-se pe parcursul vieţii în dublă legătură cu divinitatea: ierarhie şi Tradiţie la originea căreia stă un mit al creaţiei. „Ierarhia îndeplineşte funcţia de mijlocitor între Dumnezeu şi creaturi”, afirmă Dionisie Areopagitul în cartea sa.

Citeste in continuare »

Tratarea conceptului de “Traditie” (a se deosebi de “obicei”) in calitate de element cultorologic a diminuat considerabil si pe nedrept rolul acesteia in asa domenii cum este sociologia sau politologia. Inainte de a analiza aceasta notiune am dori sa oferim o definitie clara a ceea ce intelegem noi prin Traditie: “totalitatea de concepte, cunostinte, norme si modele de comportament, aparute in rezultatul acumularii indelungate al experientelor de ordin cultural, politic, economic pe parcursul existentei mai multor generatii din cadrul unui etnos”. Pentru a dezvolta mai clar aceasta idee vom privi prin aceasta prisma conceptul de morala, pornind de la ipoteza ca aceasta este un produs direct al Traditiei.

Sociologul francez Emil Durkheim a fost printre primii care a negat natura subiectiva al moralei atribuindu-i o existenta obiectiva, prin ceea ce a numit “fapt social”, considerat totusi, un produs al colectivitatii umane, fapt care poate fi destul de usor supus criticii.

Ar insemna oare ca fiecare “colectivitate noua”, “fiecare generatie” isi creeaza o “noua morala”? Am putea, desigur presupune teoretic acest lucru, dar in practica o astfel de presupunere devine, in mod evident, absurda deoarece morala se afla in stransa legatura cu sistemele culturale, economice, politice ale unei natiuni sau civilizatii, iar lipsa continuitatii acestor sisteme ar face imposibila dezvoltarea normala al colectivitatilor umane. In cazul in care o generatie ar crea propria morala, ar fi capabila sa-si creeze si propria cultura, propriul sistem politic sau economic, or constituirea si evolutia acestora nu poate avea loc in perioada existentei unei singure generatii. De aici rezulta ca morala nu este doar in afara individului, ci si in afara colectivitatii prezente, fiind legata direct de conceptul de Traditie, nu doar in calitate de realitate supraindividuala, ci si o realitate suprasociala. Ideologii liberalismului, afirmand ca morala se naste in sanul colectivitatii, ajung la falsa concluzie ca odata cu schimbarile sociale intervin si schimbari in normele morale: “fiecare perioada istorica, fiecare generatie cu morala sa”, ideea care a dat nastere unui relativism moral in toate domeniile vietii.

Citeste in continuare »

de Richard Schapke

Conceptul de “dreapta-stanga” isi are inceputurile in distribuirea locurilor din Adunarea Constituanta din perioada revolutiei franceze. In stanga, deobicei, se aflau republicanii, care se opuneau monarhiei, in dreapta monarhistii, care respingeau republica.

O perioada indelungata, acesta a fost principalul criteriu care a separat diverse curente politice din Europa. Chiar si in perioada republicii de la Wheimar aceasta divizare a existat ca o dovada al lipsei unitatii din interiorul tanarului stat: in “dreapta” se aflau cei care doreau intoarcerea keiser-ului si purtau steaguri negru-alb-rosu. In stanga se aflau republicanii, care purtau steagul negru-alb-galben. Fie acceptai republica, si te alaturai “stangii”, fie pladai pentru reinstaurarea monarhiei. Aceasta problema a ramas a fi una din cele mai importante, deaceea a si servit ca principiu de divizare politica.

Doar la finele republicii au aparut o forta care nu impartasea aceasta schema. Aceasta forta politica, care a incheiat o alianta cu dreapta traditionala, a fost etichetata ca “extrema dreapta”, chiar daca aceasta nu isi propunea reinstaurarea monarhiei.

Dupa al doilea razboi mondial divizarea “dreapta-stanga” in Germania nu avea practic nici o insemnatate. Unele partide regionale (Partidul Bavarez, Partidul German) au avut chiar si monarhisti in randurile sale. Totusi schema a continuat sa fie utilizata, chiar daca si-a perdut orice semnificatie. Stanga era considerata mostenitoarea stangistilor interbelici, adica comunistilor, social-democratilor si “liberalilor de stanga”. In dreapta se aflau cei care se opuneau acestora: conservatorii si nationalistii.

In conformitate cu pragmatismul timpurilor, exista si un “centru” care respingea o astfel de clasificare.

In anii 70, existau in Franta cercurile academice care se aflau in opozitie fata de opozitia extraparlamentara. Aceasta se inspira principial din alte izvoare ale istoriei ideilor politice decat cele “oficiale”, din care si-au construit propriile criterii de diviziune dintre dreapta si stanga ideologica. Citeste in continuare »

Vreau sa vad in ochii plini de falsitate cum joaca viata. Vreau sa vad in ochii oamenilor durerea, pasiunea, frica si fascinatia. Ce poate fi mai frumos decat o traire veridica? Oare nu merita sa fie aruncate bisericile in aer, daca acest lucru ar trezi credinta in oameni? Oare nu e minunata teroarea atunci cand naste dragoste dintre oameni? Oare nu e frumoasa mizeria care naste solidaritate si compatimire? Oare nu e fascinanta revolta cand trezeste sufletele adormite?

Durerea scoate omul din rutina cotidiana, e ca apa la radacinele unui copac. Umanul nu poate supravietui fara suferinta. Iata de ce orice utopie, orice ideologie care incearca sa inlature suferinta, considerand-o ca o “imperfectiune” al vietii, este condamnata la esec. Orice catastrofa, orice teroare este o purificare al spiritului unei comunitati. Fascinatia fata de suferinta, primita ca un dar divin, este insasi forma implinita al umanului.

Copilul care plange - iata forma naturala al omului. Puii de om sunt cei care in fiecare clipa simt ce inseamna suferinta, deaceea privind in ochii lor vedem cum se zbate seminta vietii.

Notiunea de “stat” este destul de recenta. In trecut, ceea ce numim “stat antic”, “stat medieval” era foarte departe de ceea ce obisnuim sa numim astazi “institutia statului”.

Nu ne vom opri aici asupra numeroaselor teorii din sociologia politica despre originea statului, totusi vom evidentia anumite aspecte al liniei de evolutie structurilor politice mai mult sau mai putin apropiate de ceea ce se poate numi “stat”.

Cea mai simpla formatiune politica din societatea, asa cum a observat si sociologul roman Traian Braileanu, este familia, in care criteriul de distribuire al puterii constitue varsta si sexul. Odata ce structurele politice devin mai complexe, se modifica si criteriile de atribuire al puterii. Proportional cu cresterea structurii creste si numarul persoanelor implicate in procesul de luare a deciziilor; in acest fel apar institutii deliberative:“sfaturile batranilor”, “sfaturile celor intelepti”. Astfel de structuri erau caracteristice comunitatilor patriarhale, care au fost relativ stabile iar decizia in cadrul acestora erau luate in comun.

In masura cresterii arialului de stapanire, apare si necesitatea creierii unei forte represive permanente (armata), care avea rolul atat de a respinge atacurile din afara, cat si garantarea unei ordini interne. Cu ajutorul acestei forte are loc si treptata centralizarea politica a unei suprafete de teren (“tara”) in care de regula centrul devine resedinta regelui sau conducatorului de osti. Citeste in continuare »

A fi impotriva sistemului inseamna a fi impotriva unei gandiri unice care uniformizeaza, care arunca omul in mocirla conformismului. Este destul de simplu sa deosebesti un om spalat la creier de unul capabil de operatii logice elementare: daca iti este usor sa prezici comportamentul sau directia de gandire a unui individ, sa stii ca o sa mori de plictiseala: un astfel de om nu este decat un robot, o bureta consumatoare de informatii.

Lupta antisistem, care a devenit o moda pentru multi tineri din occident, care isi manifesta protestul prin contracultura (care la noi, din pacate, e in stare de embrion), este o lupta impotriva unui ansamblu de idei, elemente, al unei culturi dominante care impune individului anumite relatii si modele comportamentale transformand omul intr-o unealta al exploatarii, intr-o pisea a unui intreg mecanism. Orice anticomunist, intr-o societate dominata de ideile lui Karl Marx si Lenin este un radical, orice comunist intr-o societate fixata pe ideea anticomunismului este in esenta acelasi radical. Nu mai vorbesc de revolutionar-conservatorii ortodocsi, sau de anarhisti care se afla intr-o permanenta opozitie fata de Sistem. Orice manifestare al nonconformismului este salvatoare nu atat pentru intreaga populatie, pentru care se ofera o adevarata alternativa sociala, culturala si politica, cat si pentru o autorealizarea unei personalitati in calitate ei de realitate complexa. Citeste in continuare »

de Delia Angheluta

Notiunile generice de tipul celor precum “Sacrul” sau “Profanul” imping limita pana dupa pragul a ceea ce poate fi usor trecut cu vederea sau acceptat – fapt evident deoarece aceste doua notiuni isi revendica “dreptul” de a acoperi nu doar niste domenii extrem de intinse, ci niste trairi propriu-zise.

Consider ca astfel de notiuni nu isi mai au locul in cartile “dedicate” acestor arii de interes, deoarece astazi mai mult ca oricand fiecare dintre noi trebuie sa gaseasca timpul de a analiza notiunile si ideile exclusive prin unghiul sau de vedere.

Bunaoara, cum ar putea un spirit “liber” (aceasta libertate o notiune abstracto-imaginara la randul ei) sa isi afle raspunsul la intrebari referindu-se la ceea ce au gandit altii in paginile cartilor, mai ales cand vorbim de consideratii de ordin personal ? Astfel de referinte neinspirate ma duc cu gandul la perioada Evului Mediu, insetata doar de raportarea la dogmele create de un numar cat mai restrans posibil de ganditori.

Notiuni de intinderea celor precum “Sacru” sau “Profan” sunt cu adevarat folositoare doar atunci cand sunt intelese interior si cu scopul de a desavarsi o Cunoastere exclusiv personala, o regasire a Sinelui.

Astfel de notiuni nu se clasifica, nu se definesc. Nu definim “Sacrul” pentru a-l aseza in Dictionar; e ca si cum am incerca sa definim notiunea de Dumnezeu sau oricare alta traire spirituala, ceea ce ar deveni echivalentul unei esuari penibile. Citeste in continuare »

Imperiul era privit de catre bizantini ca fiind cel mai desavarsit model al organizarii unui stat; ca o realizare perfecta al armoniei si ordinii politice. Ideea imperiului se fundamenta si se argumenta prin teorii politice, cultul puterii imperiale fiind una din principalele elemente al ideologiei de stat.

Aparent toate aceastea ne amintesc de monarhia orientala. Totusi, in ce masura Imperiul Bizantin era apropiat de despotismul oriental? Ideea puterii imperiale era mostenita de la Roma, unde statul era considerat o valoare suprema si incontestabila, iar imparatul domn, conducator suveran; insa nu un proprietar al statului, cum era in orient. Imparatul Roman era obligat sa se supuna legilor, si aceasta regula s-a pastrat si in Bizant.Un rol important in consolidarea imperiului a jucat crestinismul, care i-a oferit o aura de sacralitate. Inca in secolul IV unul din ideologii imparatului Constantin Eusebiu, a elaborat o teorie politica, care a oferit un fundament religios important statalitatii bizantine. Aceasta a ramas neschimbata timp de secole si a avut o influenta destul de puternica asupra tarilor din Europa de Est (Tarile Romane), indeosebi asupra Rusiei. Citeste in continuare »

de Carl Schmitt

Este vorba de nomosul Pamantului. Acest lucru ar insemna ca eu privesc pamantul in calitatea de corp ceresc, pe care noi locuim, ca un tot intreg, ca un glob pe care doresc sa gasesc delimitarile globale si ordinea lor. Cuvantul grecesc “nomos”, pe care il voi utiliza pentru desemnarea acestor delimitari si unei ordini primordiale, provine de la verbul “Nemein”.

Nemein – este apropiat cuvantului german “Nehmen” (a lua). Asadar cuvantul “nomos” inseamna “a lua”, “a ocupa”. In afara de aceasta el desemneaza impartirea si delimitarea celor ocupate (ceea ce a fost luat), in al treilea rand: utilizarea, prelucrarea si exploatarea celor primite in urma delimitarilor: producerea si consumul. Ocuparea, delimitarea, utilizarea sunt protoevenimentele ale istoriei umanitatii, trei acte ai unei drame primordiale. Fiecare din aceaste trei acte are propria sa structura si propria metoda. De exemplu, impartirii urmeaza masurarea, calcularea si cantarirea a ceea ce urmeaza sa fie impartit. Cuvintele prorocilor: “calculat, cantarit, impartit” – “mene, tekel, uparsin” in capitolul 5 al cartii prorocului Daniil din Vechiul Testament – se refera la al doilea act al dramei din 3 acte: nomosul pamantului. Citeste in continuare »

de Arcadii Maler

Orice pozitie politica axiologica devine obligatoriu una radicala. O pozitie politica ne-radicala – este asa numita politica “moderata”, adica disponibilitatea de a jertfi propriile valori de dragul unei paci cu inamicul, care ar pute fi, printre altele, si o dovada al lipsei oricaror valori. In acest fel, tipologia actorilor politici presupune relatia a trei modele: “radicalii”, “moderatii” si “conformistii”.

Radicalismul politic nu presupune intotdeauna existenta unei constiinte radicale. Un radical poate sa devine orice om “normal” care dispune de anumite principii, asa cum a fost in cazul nationalistul francez Charles Morras, care s-a pomenit in situatia cand principiile sale au pierdut puterea oricarei conventii comune. Morras si-a dorit o Franta normala, satula, stabila si suverana, fara nici o pretentie in afara. Insa aceasta “ Franta normala, satula, stabila si suverana”, a incetat sa mai fie un ideal pentru poporul francez, Morras devenind in acest context un radical.

Problema unui astfel de “radical involuntar”, cum era Morras, adica un radical care nu si-a constientizat pozitia, este lipsa constiintei radicale, pe care a avut-o in schimb Napoleon, care luptase pentru o Franta suverana, nu intru totul “normala”, deloc stabila, satula dupa caz deoarece avea foarte multe pretentii externe. Anume de la acest fenomen – fenomenul constiintei politice radicale incepe analiza proceselor politice din tara noastra din ultimii 15 ani, pentru ca anume aceasta constiinta a creat o realitate politica unica si a evoluat impreuna cu ea pana prezent. Citeste in continuare »